Cugetari I

Iubirea este considerată cea mai puternică forță din univers conform lui Moliere.Oare așa să fie? Atunci de ce noi o materializăm, sau mai bine zis încercăm s-o materializăm prin ființa de lângă? De ce încercăm s-o facem palpabilă când ea de fapt  este însăși nedefinitul? Poate că acesta este unul dintre misterele cele mai mari ale omenirii pe care nici măcar nu-l conștientizăm.Am senzația că ne agățăm disperați de acest sentiment tocmai din această neputință de-al defini, de-ai desluși misterul.Dar de ce să ucizi un sentiment printr-o noțiune? Ar fi o crimă a minții ce-ar leza cu siguranță spiritul.Oamenii, de cele mai multe ori, în mod inconștient ajung să creadă că persoana de lângă este însăși iubirea, ajung să identifice sentimentul cu materia.Oare acest lucru n-ar fi o încălcare a pactului dintre minte și suflet, dintre paradisiac și luciferic? De fapt, oamenii nu iubesc persoana de lângă, ei își iubesc propriul sentiment.E ca și când fiecare suflet este conectat continuu la acest sentiment.O conectare spirituală pe care n-o putem percepe, dar pe care de cele mai multe ori tindem s-o explicăm, iar în momentul în care ne dăm seama că explicațiile sunt nule conștientizăm adevăratul răspuns: imposibilitatea definirii indefinitului.
 
 Dacă oamenii își iubesc propria iubire asta ar însemna ca însuși sentimentul să se iubească pe sine?